România ca marcã

M-am întrebat de foarte multe ori ce îi diferenţiazã pe unii oameni de ceilalţi, atunci când aratã sau se comportã penibil. Cum recepteazã cuvântul? Cum îl gândesc şi îl definesc când limitele sunt atât de largi la ora actualã în România?

Este penibil sau firesc ca într-o familie de oameni bogaţi toatã lumea sã aibã jeep_uri care consumã enorm, care se parcheazã greu, care înainteazã cu 40 km la ora?

Este penibil sau firesc sã faci o facultate particualarã pe unde sã nu calci, sã-ţi cumperi examenele şi sã conduci 900 de oameni într-o multinaţionalã folosind cuvinte cãrora nu le ştii sensul în limba românã, spunând tot timpul “a place” în loc de “a placea” şi afişându-te ostenativ cu ceasuri care costã mai mult decât o gasonierã, în faţa unei femei de serviciu, care curãţã mochete cu ochii în pamânt când trece prin faţa şefului?

Este penibilã sau fireascã discuţia pe care am auzit-o fãrã sã îmi doresc, într-un restaurant între douã “ don’şoare “ de pana în 25 ani: “ – Nu imi pot aminti fatã cine a scris Dostoievski??? Fatã, parcã fraţii ãia Karamazov, eu aşa zic! “

Sunt penibile sau fireşti agresivitatea, provincialismul şi lipsa noastrã de anvergurã într-un univers mioritic în care se întamplã numai lucruri dramatice, pline de isterie colectivã, de parcã mica noastrã Românie ar fi o insulã esenţialã a acestei planete?!

Mulţi dintre oameni ar fi surprinşi sã afle, cã dupã ce treci de Budapesta şi câteodatã chiar mult înainte, insula lor înceteazã sã existe. Când trãieşti în altã ţarã, România nu existã! De aceea, surprinderea acestor oameni mã face sã exclam: este firesc!

Penibilul este firescul nostru colectiv şi eu nu pot reproşa nimic majoritãţii copleşitoare care nu e conştientã de asta, sau mai degrabã îi pot reproşa un singur lucru, cã fiind nevoiţi sã împãrţim aceleaşi trotuare, aceleaşi autobuze, aceleaşi scãri rulante de mall, aceeaşi cetãţenie, penibilul transformat în firesc creeazã o convenţie pe care, dacã o accept, mã voi simţi veşnic exilatã în propria mea ţarã.