duminică, 18 decembrie 2011

Adăugaţi o legendă

    Sunt momente când te simţi pierdut…deznãdãjduit…demoralizat şi simţi cã nimic nu iese aşa cum ar trebui, cã lucrurile iau alt curs decât sperai. Se spune cã dacã ai rabdare lucrurile se aşeazã pânã la urma. Dar când atingi culmea disperarii e greu sã ai rabdare. E greu sã aştepti. E greu sã menţii flacãra speranţei vie. E greu dar meritã!
    Cu toate astea nu am fost niciodatã o persoanã rãbdatoare... dimpotrivã! Insã oricât de pierdutã sau demoralizatã m-am simţit nu mi-am pierdut optimismul. Nu mi-am pierdut încrederea cã pânã la urmã o sa fie bine. Iar rezolvarea am gãsit-o într-un final. Sau m-a gãsit ea pe mine. Da, pentru cã sunt o luptãtoare, chiar dacã ajung pe culmile disperãrii şi frustrãrii, mã ridic şi îmi continui drumul. Pentru cã niciodatã nu poţi ştii cât de puternic eşti pânã nu eşti pus faţã în faţã cu situaţii limitã! Şi n-ai decât sã te lupţi şi sã învingi!

joi, 15 decembrie 2011

Fii optimist!

Lucrurile se schimbã mereu… Se schimbã în mai rãu sau în mai bine. Prietenii pleacã. Nu întotdeauna, dar pleacã. Şi de multe ori, habar n-ai care e motivul, pentru cã, nu existã nici un motiv întemeiat.
Viaţa îşi continuã cursul ei. Ea nu aşteaptã. Ea nu te asigurã de nimic. Aşa cã nu iţi rãmâne decât sã treci cu bine peste toate lucrurile care se schimbã în viaţa ta şi peste toţi prietenii care te dezamãgesc plecând şi sã mergi şi tu în continuare pe drumul vieţii. Chiar şi pe drumuri prãfuite pe care nu s-a încumetat nimeni sã meargã... cine ştie, poate chiar acolo se aflã ceea ce cãutai!

...

Urasc senzatia asta de neliniste...de nesiguranta! E ciudat cum se leaga toate unele de altele...e ciudat cum s-ar prabusi toate daca doar una nu ar disparea, daca doar una nu ar mai fi in regula! Nu...trebuie sa lupt pentru tot! Nu pot sa imi permit sa pierd tot ce am acum! Trebuie sa fac sacrificii, orice ar insemna ele. Nu pot sa privesc iar cu totul se destrama in fata mea! Nu pot sa nu fac nimic, doar de teama de a nu fi prea dezamagita! Resemnarea m-a facut, intotdeauna sa pierd multe! Nu pot lasa castelul asta sa se prabuseaca, trebuie sa il consolidez, sa il infrumusetez, sa il fac sa fie pentru totdeauna! Nu pot renuta acum! Pentru ca e mai mult decat ambitie, e mai mult decat teama de a pierde, e mai mult decat mandrie, sau teama de schimbare sau de revenire la un trecut monoton, e DRAGOSTE! E teama de a nu mai fii cu tine, refuzul de a ma lipsi de niste clipe dulci, de imbratisari in care am senzatia ca m-am pierdut pentru totdeauna! Cand dragostea e la mijloc nu iti mai permiti sa lasi destinul sa isi faca treaba! Nu mi-e teama ca nu voi mai avea deasupra capului un acoperis, nu imi teama ca ma voi trezi dintr-o data cu bagajele pe un peron aglomerat asteptand un tren care sa ma duca oriunde! Crede-ma, daca n-ai fi tu .. m-as arunca in oricare alt tren, nu mi-ar pasa unde as ajunge atat timp cat la sfarsit de drum as fi tot eu tot singura! Mi-e teama ca in acel tren nu vei fi tu.. mi-e teama ca diminitile nu vor mai fi aceleasi, mi-e teama ca se vor zdrobi toate atingerile si toate "te iubesc-urile", mi-e teama ca te iubesc atat de mult incat nu te voi inlocui cu nimeni oriunde as fi! De fapt ... nu pot renunta la tine!

duminică, 10 aprilie 2011

România ca marcã

M-am întrebat de foarte multe ori ce îi diferenţiazã pe unii oameni de ceilalţi, atunci când aratã sau se comportã penibil. Cum recepteazã cuvântul? Cum îl gândesc şi îl definesc când limitele sunt atât de largi la ora actualã în România?
Este penibil sau firesc ca într-o familie de oameni bogaţi toatã lumea sã aibã jeep_uri care consumã enorm, care se parcheazã greu, care înainteazã cu 40 km la ora?
Este penibil sau firesc sã faci o facultate particualarã pe unde sã nu calci, sã-ţi cumperi examenele şi sã conduci 900 de oameni într-o multinaţionalã folosind cuvinte cãrora nu le ştii sensul în limba românã, spunând tot timpul “a place” în loc de “a placea” şi afişându-te ostenativ cu ceasuri care costã mai mult decât o gasonierã, în faţa unei femei de serviciu, care curãţã mochete cu ochii în pamânt când trece prin faţa şefului?
Este penibilã sau fireascã discuţia pe care am auzit-o fãrã sã îmi doresc, într-un restaurant între douã “ don’şoare “ de pana în 25 ani: “ – Nu imi pot aminti fatã cine a scris Dostoievski??? Fatã, parcã fraţii ãia Karamazov, eu aşa zic! “
Sunt penibile sau fireşti agresivitatea, provincialismul şi lipsa noastrã de anvergurã într-un univers mioritic în care se întamplã numai lucruri dramatice, pline de isterie colectivã, de parcã mica noastrã Românie ar fi o insulã esenţialã a acestei planete?!
Mulţi dintre oameni ar fi surprinşi sã afle, cã dupã ce treci de Budapesta şi câteodatã chiar mult înainte, insula lor înceteazã sã existe. Când trãieşti în altã ţarã, România nu existã! De aceea, surprinderea acestor oameni mã face sã exclam: este firesc!
Penibilul este firescul nostru colectiv şi eu nu pot reproşa nimic majoritãţii copleşitoare care nu e conştientã de asta, sau mai degrabã îi pot reproşa un singur lucru, cã fiind nevoiţi sã împãrţim aceleaşi trotuare, aceleaşi autobuze, aceleaşi scãri rulante de mall, aceeaşi cetãţenie, penibilul transformat în firesc creeazã o convenţie pe care, dacã o accept, mã voi simţi veşnic exilatã în propria mea ţarã.

duminică, 3 aprilie 2011

Vis


Apa alunecã printre petalele de cristal ale râului, unde au rãmas urmele dragostei de foc…care a mistuit picãtura de viaţã din suflet. Vântul urlã…cheamã clipele de fericire rãtãcite ca stelele dimineţii de jar…Codrii ţipã ca nişte ciocârlii condamnate la moarte, în infernul sufletului de gheaţã. Privesc în adâncul prãpastiei care mã cheamã ca o nalucã…fantoma ta mã urmãreste ca un animal înfometat. Prãpastia-i aproape…acolo fiara nu va mai pãtrunde. E departe…ferestra s-a spart! O cãldurã mã dogoare! E dragostea ta, care şopteşte: “ A fost un vis, un vis…! “

marți, 21 septembrie 2010

Moartea...ultima nuantza a vietzii


Religia creștină

În tradiția biblică, primul om, Adam, era la început nemuritor, dar a primit moartea drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a căzut în ispită, gustând din fructul oprit. Adam a trebuit să se întoarcă în pământ, adică în materia din care a fost creat ("Pământ ești și în pământ te vei întoarce" -- Facerea 3:19). Moartea nu era considerată în Vechiul Testament un sfârșit, ci exista posibilitatea invierii, și era asociată cu "somnul" (Iov -- 3:13), ceea ce implica o trezire la Judecata de Apoi. În Noul Testament nu apare o nouă filosofie despre moarte. Aici se menționează clar că sufletul(omul)poate fi nemuritor, mesajul Noului Testament fiind că Iisus Hristos a învins moartea. Prin stăpânirea morții, diavolul avea pe toți oamenii în puterea sa, însă Iisus, jertfindu-se pentru muritori, i-a eliberat. În Biblie se spune că "cei care cred în Fiul lui Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viață veșnică" (Ioan 3:16). În religia creștină există doar două destinații finale pentru oameni după moarte: prima Raiul, (Paradisul sau Edenul), unde merg la inviere doar cei drepți, răscumpărați fiind prin sângele lui Iisus Hristos și a doua, moartea definitivă, fără speranța învierii. Unele culte cred în existența Iadului (Infernului), unde merg păcătoșii pentru chinuri veșnice. Soarta omului este stabilită după judecata făcută de Fiul, după faptele de fidelitate creștină pe care le-a făcut omul când era în viață. La catolici există și Purgatoriul, un loc diferit de Rai și Iad, unde oamenii se pot purifica și își pot ispăși micile păcate după moarte. Nu există o unanimitate universală în ceea ce presupune credința creștină, datorită influențelor credințelor locale cu rădăcini precreștine.

Religia budistă

Religia budistă susține faptul că omul este captiv unui ciclu infinit moarte-renaștere în funcție de karma acumulată în timpul vieții. Așadar, pentru budiști există mai multe vieți, iar moartea nu este decât o etapă de trecere între ele. Faptele bune sau rele săvârșite de ei într-o viață anterioară, constituie karma ce se oglindește în starea materială și virtuțile vieții actuale. Budiștii cred în reîncarnare, cred că trupul nu constituie decât vasul în care se dezvoltă sămânța sufletului. În filosofia indiană ciclul nesfârșit viață-moarte poartă numele "samsara". In buddhism nu exista suflet.

Teoria lui Platon despre moarte

Filosoful grec Platon susținea, probabil influențat de orfism, că sufletul deține imortalitate. Drept pedeapsă pentru nelegiuirea primordială, sufletul este închis în corp ca într-un mormânt. Astfel, existența întrupată, ceea ce noi numim viață, însemna pentru Platon, moarte. Moartea era începutul vieții adevărate, dar aceasta nu avea loc decât după judecarea greșelilor săvârșite înaintea părăsirii corpului. După o perioadă de timp sufletul se reîncarnează. La fel ca în scrierea indiană "Upanișade", se susține astfel că sufletul este indestructibil, dar este condamnat să treacă mai multe etape până la o eliberare finală.

Mitologia românească

În mitologia românească, viața omului parcurge trei etape importante: nașterea, nunta și înmormântarea (moartea). După moarte, sufletul se desparte de trup, se integrează cosmosului și se unește cu natura, formând cu aceasta un întreg. Astfel viața de după moarte nu este decât o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind aproape de spațiul în care a viețuit. Cu toate că moartea nu reprezintă un sfârșit al sufletului, al ființei, ci o continuare sub alte forme a existenței acestuia, moartea este văzută ca un eveniment tragic. Omul se desparte de ceea ce îi era familiar, devine altceva, nu mai este alături de cei dragi. Moartea este acceptată în concepția românească ca o condiție umană de care nimeni nu poate scăpa. Tragismul morții este amplificat dacă viața mortului nu a parcurs a doua etapă a vieții, nunta, ca în cazul morții tinerilor "nelumiți", adică necăsătoriți. Aceștia nu și-au încheiat ciclul vieții, deci nu își vor regăsi liniștea veșnică după moarte, ci se vor chinui sub forma unor strigoi. La fel se întâmplă și cu pruncii care mor de mici sau imediat după naștere și devin moroi pentru a-și bântui mamele.

Religia islamică

În Coran se spune că "fiecare suflet va gusta moartea" și că fuga de moarte este inutilă. Musulmanii cred că moartea vine ca o amorțeală ("sakra"), pe care nu o poți învinge. Odată ce un om este mort și îngropat, perioada până la înviere i se va părea scurtă. Înaintea morții, este necesar ca o rudă sau un prieten să stea de veghe la creștetul muribundului și să îi repete: "Nu există alt zeu în afară de Allah", până când muribundul va începe să repete aceste cuvinte. Motivul acestui ritual este că, atunci când mortul este îngropat, va fi vizitat de doi mesageri ai lui Allah, cu chipuri înspăimântătoare, Nakir și Munkar, care îl vor întreba cine este zeul lui. Mortul va trebui să răspundă "Nu există alt zeu în afară de Allah" pentru a fi lăsat în pace până la înviere. Ca și la persani, moartea înseamnă o despărțire a sufletului de trup. Se spune că atunci când un om este pe moarte el îl vede pe Azrial, îngerul morții, care îi trage sufletul afară din trup, prin gură, fără greutate și fără durere, dat fiind că sufletul bun este pregătit pentru acest fenomen. Azrial va da sufletul omului altor doi îngeri albi, care îl vor duce în primul cer, cea mai joasă regiune a cerurilor. Sufletul va parcurge succesiv cele șapte ceruri, ajungând apoi alături de Allah.

Orientul Mijlociu

În Orientul Mijlociu exista credința că morții sunt încă vii, moartea însemnând doar o separare a sufletului de trup. Concepția aceasta nu este prezentă însă și în epopeea lui Ghilgameș, unde eroul principal plânge după moartea lui Enkidu, prietenul său. În mitologia persană, după moarte omul se divide în trup și suflet. Trupul este considerat după moarte impur, este văzut ca o parte materială a ființei umane, de care nu mai este nevoie după moarte. Vechii perși nu își îngropau morții și nici nu îi incinerau, deoarece pentru ei focul și pământul erau elemente sacre și nu trebuiau pângărite de trupul defunctului. De aceea, morții erau duși în așa-zisele "turnuri ale tăcerii". Soarta sufletului uman era hotărâtă de faptele făcute în timpul vieții. Oamenii răi sunt sfâșiați în întregime de demoni, conform profețiilor lui Zarathustra. Se spune că demonul Vizareșa se arată în zorii celei de-a treia nopți și duce sufletul legat al omului rău la demoni. Sufletele celor drepți sunt duse de Vohu Manah într-o lume lipsită de pericole, în Paradis, loc unde se ajunge numai prin trecera podului Chinvat, păzit de Rașnaw. Sufletul omului va ajunge astfel să trăiască alături de Ahura Mazda și de zeii Amesha Spentas, în Casa Cântecului.

Egiptul Antic

În mitologia egipteană e recunoscută existența vieții după moarte, aceasta doar cu condiția reunirii după deces a celor trei elemente esențiale ale ființei umane: corpul, ba-ul (sufletul) și ka-ul (vitalitatea). Conform legendei, zeul cu cap de berbec Khnum modelează fiecare om înainte de naștere, pe roata lui de olar. El acordă fiecăruia trup, energie vitală (ka) și suflet (ba). Ba-ul și ka-ul sunt invizibile în timpul vieții, dar formează cu trupul un tot unitar. După moarte însă, sufletul (ba-ul) își ia zborul, având înfățișarea unei păsări cu cap de om. Vitalitatea (ka-ul) se materializează pe statuia mortului în două brațe ce se ridică deasupra capului, ca o scufie.

Conform mitologiei egiptene, mortul nu rămâne în mormântul său. Lui i se înfățișează zeița Isis sau zeul Anubis, care îl conduc înspre lumea morților. Mortul se urcă în barca lui Atum (Ra) și este dus la Osiris pentru a fi judecat. Zeița Maat este cea care păzește balanța sufletelor, în care este cântărită inima mortului. Pe un taler al balanței se punea inima mortului, iar pe celălalt era pusă pana fermecată a zeiței Maat, pană care nu mințea niciodată. Pentru vechii egipteni, inima era lăcașul inteligenței. Dacă inima era grea, însemna că ea era plină de păcate, și era înghițită de un monstru cu cap de crocodil, coamă de leu și corp de hipopotam. Astfel, pentru mort, nu mai putea exista viață eternă. Dacă însă balanța rămânea în echilibru, însemna că inima nu a păcătuit foarte mult, de aceea Osiris accepta să ofere viață veșnică mortului. Zeul Thot notează toate hotărârile acestui zeu pe tăblițele lui, după care mortul poate să trăiască veșnic alături de Osiris.

Galii și celții

Nici locuitorii Galiei nu se temeau de moarte. Diodor din Sicilia spunea în lucrarea sa "Biblioteca Istorică": "Ei nu se feresc de moarte. S-a înrădăcinat la ei credința pe care o avea Pitagora despre nemurirea sufletului omenesc care, după un număr anumit de ani, ar intra într-un alt trup și ar începe o nouă viață."

Celții credeau, la fel ca galii, în reîncarnare. Ei considerau că din fiecare viață trăită de un om se învață câte ceva, iar în urma unei succesiuni de vieți, sufletul atinge cunoașterea supremă și se întoarce la divinitate. În timpul morții, sufletele iși petrec timpul aprofundând lecțiile învățate în propriile lor vieți și așteaptă o următoare viață în care să învețe lucruri noi. Celții aveau chiar o zi de sărbătoare în care comemorau morții. Ea avea loc la data de 1 noiembrie, prima zi a anului celtic și îi era dedicată lui Samhain, zeul morților. Se credea că, în acea zi, sufletele celor morți se întorc printre cei vii, odată cu venirea serii. Ritualurile celtice de atunci includeau costumarea participanților și sacrificarea animalelor prin ardere. Din această sărbătoare a evoluat mai târziu Halloween-ul.

joi, 3 iunie 2010

Dragostea

Dragostea are ca hotar fortze limitate , isi trage puterile din viatza , din darnicie , iar oamenii daruiesc greu.Este legatura dintre doua suflete asemenea , este sfanta , glasul , privirile celuilalt pun in miscare anumite strune din inima , care nu vibreaza decat sub puterea amintirilor , pe care le insufletzeste. Iubirea presupune o reciprocitate de sentimente , o certitudine a placerilor pe care nimeni si nimic nu o poate afecta.Ea nu traieste decat atata vreme cat se crede vesnica, iar cei ce sunt indragostiti cu adevarat cred ca dragostea lor e vie si dincolo de mormant.Nu are cautare vesnica decat ceea ce este vesnic frumos si adevarat , adica dragostea.Ea este un templu al tuturor , un lacas care asteapta un abur de dorintza , este un drum pavat spre eternitate un drum care presupune compromisuri care uneori depasesc puterea de intelegere. 

Dar o singura minciuna distruge acea incredere netarmuita , care pentru unele suflete este insusi temeiul dragostei. Indragostitul simte cum infloreste in el ceva ce nu e existat , simte ca traieste pentru persoana iubita. Omul este si poate fi privit ca o entitate , un tot unitar.Dar este si trebuie sa fie privit si ca un punct de intersectzie a multiple si diverse serii de relatii si interactiuni.Sistemul este atat de inchis , cat si deschis , pt a se corela cu lumea si dainui.