Religia creștină
În tradiția biblică, primul om, Adam, era la început nemuritor, dar a primit moartea drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a căzut în ispită, gustând din fructul oprit. Adam a trebuit să se întoarcă în pământ, adică în materia din care a fost creat ("Pământ ești și în pământ te vei întoarce" -- Facerea 3:19). Moartea nu era considerată în Vechiul Testament un sfârșit, ci exista posibilitatea invierii, și era asociată cu "somnul" (Iov -- 3:13), ceea ce implica o trezire la Judecata de Apoi. În Noul Testament nu apare o nouă filosofie despre moarte. Aici se menționează clar că sufletul(omul)poate fi nemuritor, mesajul Noului Testament fiind că Iisus Hristos a învins moartea. Prin stăpânirea morții, diavolul avea pe toți oamenii în puterea sa, însă Iisus, jertfindu-se pentru muritori, i-a eliberat. În Biblie se spune că "cei care cred în Fiul lui Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viață veșnică" (Ioan 3:16). În religia creștină există doar două destinații finale pentru oameni după moarte: prima Raiul, (Paradisul sau Edenul), unde merg la inviere doar cei drepți, răscumpărați fiind prin sângele lui Iisus Hristos și a doua, moartea definitivă, fără speranța învierii. Unele culte cred în existența Iadului (Infernului), unde merg păcătoșii pentru chinuri veșnice. Soarta omului este stabilită după judecata făcută de Fiul, după faptele de fidelitate creștină pe care le-a făcut omul când era în viață. La catolici există și Purgatoriul, un loc diferit de Rai și Iad, unde oamenii se pot purifica și își pot ispăși micile păcate după moarte. Nu există o unanimitate universală în ceea ce presupune credința creștină, datorită influențelor credințelor locale cu rădăcini precreștine.
Religia budistă
Religia budistă susține faptul că omul este captiv unui ciclu infinit moarte-renaștere în funcție de karma acumulată în timpul vieții. Așadar, pentru budiști există mai multe vieți, iar moartea nu este decât o etapă de trecere între ele. Faptele bune sau rele săvârșite de ei într-o viață anterioară, constituie karma ce se oglindește în starea materială și virtuțile vieții actuale. Budiștii cred în reîncarnare, cred că trupul nu constituie decât vasul în care se dezvoltă sămânța sufletului. În filosofia indiană ciclul nesfârșit viață-moarte poartă numele "samsara". In buddhism nu exista suflet.
Teoria lui Platon despre moarte
Filosoful grec Platon susținea, probabil influențat de orfism, că sufletul deține imortalitate. Drept pedeapsă pentru nelegiuirea primordială, sufletul este închis în corp ca într-un mormânt. Astfel, existența întrupată, ceea ce noi numim viață, însemna pentru Platon, moarte. Moartea era începutul vieții adevărate, dar aceasta nu avea loc decât după judecarea greșelilor săvârșite înaintea părăsirii corpului. După o perioadă de timp sufletul se reîncarnează. La fel ca în scrierea indiană "Upanișade", se susține astfel că sufletul este indestructibil, dar este condamnat să treacă mai multe etape până la o eliberare finală.
Mitologia românească
În mitologia românească, viața omului parcurge trei etape importante: nașterea, nunta și înmormântarea (moartea). După moarte, sufletul se desparte de trup, se integrează cosmosului și se unește cu natura, formând cu aceasta un întreg. Astfel viața de după moarte nu este decât o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind aproape de spațiul în care a viețuit. Cu toate că moartea nu reprezintă un sfârșit al sufletului, al ființei, ci o continuare sub alte forme a existenței acestuia, moartea este văzută ca un eveniment tragic. Omul se desparte de ceea ce îi era familiar, devine altceva, nu mai este alături de cei dragi. Moartea este acceptată în concepția românească ca o condiție umană de care nimeni nu poate scăpa. Tragismul morții este amplificat dacă viața mortului nu a parcurs a doua etapă a vieții, nunta, ca în cazul morții tinerilor "nelumiți", adică necăsătoriți. Aceștia nu și-au încheiat ciclul vieții, deci nu își vor regăsi liniștea veșnică după moarte, ci se vor chinui sub forma unor strigoi. La fel se întâmplă și cu pruncii care mor de mici sau imediat după naștere și devin moroi pentru a-și bântui mamele.
Religia islamică
În Coran se spune că "fiecare suflet va gusta moartea" și că fuga de moarte este inutilă. Musulmanii cred că moartea vine ca o amorțeală ("sakra"), pe care nu o poți învinge. Odată ce un om este mort și îngropat, perioada până la înviere i se va părea scurtă. Înaintea morții, este necesar ca o rudă sau un prieten să stea de veghe la creștetul muribundului și să îi repete: "Nu există alt zeu în afară de Allah", până când muribundul va începe să repete aceste cuvinte. Motivul acestui ritual este că, atunci când mortul este îngropat, va fi vizitat de doi mesageri ai lui Allah, cu chipuri înspăimântătoare, Nakir și Munkar, care îl vor întreba cine este zeul lui. Mortul va trebui să răspundă "Nu există alt zeu în afară de Allah" pentru a fi lăsat în pace până la înviere. Ca și la persani, moartea înseamnă o despărțire a sufletului de trup. Se spune că atunci când un om este pe moarte el îl vede pe Azrial, îngerul morții, care îi trage sufletul afară din trup, prin gură, fără greutate și fără durere, dat fiind că sufletul bun este pregătit pentru acest fenomen. Azrial va da sufletul omului altor doi îngeri albi, care îl vor duce în primul cer, cea mai joasă regiune a cerurilor. Sufletul va parcurge succesiv cele șapte ceruri, ajungând apoi alături de Allah.
Orientul Mijlociu
În Orientul Mijlociu exista credința că morții sunt încă vii, moartea însemnând doar o separare a sufletului de trup. Concepția aceasta nu este prezentă însă și în epopeea lui Ghilgameș, unde eroul principal plânge după moartea lui Enkidu, prietenul său. În mitologia persană, după moarte omul se divide în trup și suflet. Trupul este considerat după moarte impur, este văzut ca o parte materială a ființei umane, de care nu mai este nevoie după moarte. Vechii perși nu își îngropau morții și nici nu îi incinerau, deoarece pentru ei focul și pământul erau elemente sacre și nu trebuiau pângărite de trupul defunctului. De aceea, morții erau duși în așa-zisele "turnuri ale tăcerii". Soarta sufletului uman era hotărâtă de faptele făcute în timpul vieții. Oamenii răi sunt sfâșiați în întregime de demoni, conform profețiilor lui Zarathustra. Se spune că demonul Vizareșa se arată în zorii celei de-a treia nopți și duce sufletul legat al omului rău la demoni. Sufletele celor drepți sunt duse de Vohu Manah într-o lume lipsită de pericole, în Paradis, loc unde se ajunge numai prin trecera podului Chinvat, păzit de Rașnaw. Sufletul omului va ajunge astfel să trăiască alături de Ahura Mazda și de zeii Amesha Spentas, în Casa Cântecului.
Egiptul Antic
În mitologia egipteană e recunoscută existența vieții după moarte, aceasta doar cu condiția reunirii după deces a celor trei elemente esențiale ale ființei umane: corpul, ba-ul (sufletul) și ka-ul (vitalitatea). Conform legendei, zeul cu cap de berbec Khnum modelează fiecare om înainte de naștere, pe roata lui de olar. El acordă fiecăruia trup, energie vitală (ka) și suflet (ba). Ba-ul și ka-ul sunt invizibile în timpul vieții, dar formează cu trupul un tot unitar. După moarte însă, sufletul (ba-ul) își ia zborul, având înfățișarea unei păsări cu cap de om. Vitalitatea (ka-ul) se materializează pe statuia mortului în două brațe ce se ridică deasupra capului, ca o scufie.
Conform mitologiei egiptene, mortul nu rămâne în mormântul său. Lui i se înfățișează zeița Isis sau zeul Anubis, care îl conduc înspre lumea morților. Mortul se urcă în barca lui Atum (Ra) și este dus la Osiris pentru a fi judecat. Zeița Maat este cea care păzește balanța sufletelor, în care este cântărită inima mortului. Pe un taler al balanței se punea inima mortului, iar pe celălalt era pusă pana fermecată a zeiței Maat, pană care nu mințea niciodată. Pentru vechii egipteni, inima era lăcașul inteligenței. Dacă inima era grea, însemna că ea era plină de păcate, și era înghițită de un monstru cu cap de crocodil, coamă de leu și corp de hipopotam. Astfel, pentru mort, nu mai putea exista viață eternă. Dacă însă balanța rămânea în echilibru, însemna că inima nu a păcătuit foarte mult, de aceea Osiris accepta să ofere viață veșnică mortului. Zeul Thot notează toate hotărârile acestui zeu pe tăblițele lui, după care mortul poate să trăiască veșnic alături de Osiris.
Galii și celții
Nici locuitorii Galiei nu se temeau de moarte. Diodor din Sicilia spunea în lucrarea sa "Biblioteca Istorică": "Ei nu se feresc de moarte. S-a înrădăcinat la ei credința pe care o avea Pitagora despre nemurirea sufletului omenesc care, după un număr anumit de ani, ar intra într-un alt trup și ar începe o nouă viață."
Celții credeau, la fel ca galii, în reîncarnare. Ei considerau că din fiecare viață trăită de un om se învață câte ceva, iar în urma unei succesiuni de vieți, sufletul atinge cunoașterea supremă și se întoarce la divinitate. În timpul morții, sufletele iși petrec timpul aprofundând lecțiile învățate în propriile lor vieți și așteaptă o următoare viață în care să învețe lucruri noi. Celții aveau chiar o zi de sărbătoare în care comemorau morții. Ea avea loc la data de 1 noiembrie, prima zi a anului celtic și îi era dedicată lui Samhain, zeul morților. Se credea că, în acea zi, sufletele celor morți se întorc printre cei vii, odată cu venirea serii. Ritualurile celtice de atunci includeau costumarea participanților și sacrificarea animalelor prin ardere. Din această sărbătoare a evoluat mai târziu Halloween-ul.
